Cunoștințele științifice ale studențiilor sunt la nivelul clasei a IV-a – de Mihai Maci

Scopul examinării scrise e – pentru mine – cel mai bun mod de-a-mi da seama cum desfășoară studenții un gând, mă interesează care le sunt problemele și cum gândesc ei, cum gândesc tinerele generații

În primul rând, la modul general, mulți dintre ei au probleme serioase cu scrisul de mână. Lectura lucrărilor e, adesea, un proces de descifrare. La cursuri, cei mai mulți nu scriu. Probabil, pentru ei, scrisul de mână se asociază cu o obligație: dictarea din școala mică sau cea pentru ”pregătirea examenelor”. În facultate nu mai scriu nu doar pentru că scrisul îi obosește, ci și pentru că nu știu cum să-și ia notițe dacă nu li se dictează.  Problemele legate de scris au o cauză la vedere și una mai adâncă. Cea la vedere ține, evident, de obiceiul lor de-a scrie cu ajutorul tastelor. În general, device-urile sunt setate în engleză, iar tastatura nu are diacriticele românești. A doua cauză e mai adâncă și ea ține de faptul că niciodată n-au vorbit bine limba română.

Tinerii zilei de azi trăiesc într-un vârtej de emoții pe care le pot controla tot mai puțin

Tinerii de azi sunt cei care-au crescut – de la 4 – 5 ani – cu telefonul mobil și / sau tableta în mână. În general, după școală, au stat acasă, deoarece părinții – alarmați de o media care trăiește din exhibarea cotidiană a ororii – nu mai îndrăznesc să-i lase afară. Mai mult sau mai puțin au trăit în ”lumi virtuale”, care sunt un bizar amestec de imaginație personală și de ”oferte online”, intermediate de algoritmi. Omul incapabil să se exprime e captiv într-o temniță interioară în care spaimele și dorințele se amplifică și reverberează infinit. Ecranele îi dau iluzia posibilității de-a-și obiectiva imaginația în imagini, însă – cel mai adesea – ele se dovedesc a fi doar oglinzi (și, de multe ori oglinzi deformante) care fagocitează interioritatea, golind-o de rămășițele ei de sens și, în același timp, o umplu cu reziduurile unei publicități care celebrează transformarea întregii realități în marfă.

Problema e aceea a modului în care arată, a felului în care sunt îmbrăcați, coafați, machiați (fete și băieți deopotrivă); a imaginii care sare în ochi și captează privirea

Aproape toți sunt convinși că lumea aceasta e cu ochii pe ei și, de aceea, sunt timorați. Se simt văzuți – și nu e prea clar dacă de ochi umani sau de lumina din ferestrele reci ale device-urilor – și se simt nepregătiți (mereu se întreabă cum arată) pentru această expunere nelocalizabilă dar universală. Înainte de-a trece la problema mare din spatele acestor probleme, să mai spun un lucru: deja destul de mulți din acești studenți au crescut singuri la propriu. Copiii ai căror părinți sunt plecați din țară, care – de la vârste mici – au fost încredințați bunicilor, rudelor ori au fost puși în situația de-a supraviețui pe cont propriu (și, uneori, de-a mai crește și un frate mai mic).

Pentru mulți dintre acești copii singuratici, telefonul e – poate – mai curând imaginea unei vieți de așteptare

Dincolo de familia absentă (fiindcă e plecată, pentru unii; sau e mereu ”la lucru”, ”ca să facă bani”, pentru alții) și mai absentă e școala. Cei mai mulți dintre ei au amintiri traumatice din școală. Unii studenți nu doar că n-au auzit de Don Quijote sau de Faust, dar nu știu nimic de Scufița Roșie sau de Motanul Încălțat! Își amintesc doar ceva despre ”basmul cult” de la Bacalaureat. Noile ”produse” media nu mai leagă nimic; sunt doar markeri ai consumului de masă.

Și totuși, ce se face la școală? Răspunsul – stupefiant – este: nimic

Mă refer aici la media cunoștințelor studenților mei: mulți dintre ei, în 13 ani de școală n-au citit nici o carte sau – dacă au citit ceva pentru Bacalaureat – n-au înțeles și nu le-a spus mai nimic. Cunoștințele lor științifice sunt la nivelul clasei a IV-a; adică pur intuitive. Aproape nici unul nu știe să calculeze aria unui triunghi dreptunghic. Unii au probleme și în a înțelege ce înseamnă ”arie”. În lumea emoțiilor nu există cauzalitate logică, ci doar salturi de la o ”experiență” la alta, în funcție de interes și de intensitatea trăirii. Ce rămâne la capătul tuturor acestora?

Mihai Maci este lector în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Europene al Universității din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.  Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka.

SURSA: Contributors.ro| alte articole de acelaşi autor pe Revista 22