equilibrium

The art of life

Maieutica

Maieutica – cunoasterea de sine si disciplina facultatilor spiritului

Maieutica asa cum o intelege si aplica Platon se bazeaza pe teoria anamnezei, adica a posibilitatii reamintirii unei cunoasteri apartinand de mult timp umanului, introduse si fixate candva in memoria fiecarui individ de catre zei, sau de catre cauze necunoscute. Aceasta cunoastere latenta si extrem de extinsa la unii oameni, poate fi reactualizata si recuperata prin dialog bine condus, prin intrebari ingenioase care extrag treptat din memoria investigata, cele cautate si dorite.

Sunt ca un tată sau frate mai mare, încercând mereu să vă conving să vă îngrijiţi de virtute. (Socrate)

Prin maieutică se înțelege o metodă prin care se urmăreste ajungerea la adevăr pe calea discuțiilor și a dialogului.  Pornește în filozofie, pe principiul neștiinței. În arătarea adevărului, Socrate ia ca principiu prim teza: „Știu că nu știu nimic”. Principiul ignoranței are, în discursul socratic, un sens deliberat sau accentuat critic. El este îndreptat tocmai împotriva ignoranței. Ironia este pandantul maieuticii, pare intrinseca acesteia, așa încât sensul ei poate fi mai adecvat înțeles dacă se corelează cu cel al maieuticii. În sens literal, maieutica este arta moșitului. Acest sens este păstrat de Socrate, pentru că, pe urmele mamei sale, considera că și el moșește. Dar el moșește bărbații, scopul acestui moșit îl constituie punerea lor pe calea adevărului. Prin moșitul adevărului, Socrate înțelege, deci, capacitatea sa, a filozofului, de a scoate la lumină, din ascunzișul lor, gândurile.

O asemenea aducere la lumină a gândului este NAȘTERE sau o renaștere a lui, iar aceasta deoarece gândul (ideea) există deja în subiect. Prin întrebări insistente, Socrate îl pune pe interlocutor în situația de a descoperi, în aparență singur, adevărul. Socrate este cel care pune întrebările, exprimă rezerve față de răspunsuri, se miră, atrage atenția asupra unor inadvertențe sau inconsecvențe ale interlocutorului, provoacă nemulțumirea acestuia față de ceea ce știa și receptivitate față de celălalt, în fine, îl determină la analize și implicații care conduc la definirea a ceea ce se dorea definit.

Metoda socratică implica principiul neștiinței, ironia și maieutica, nu în separație, ci în unitatea lor. În privința metodei, ca una logică, aceasta este METODA INDUCTIVĂ. Fără a fi formulat teoria inducției, Socrate o practică. Prin aceasta, Socrate a descoperit ESENȚA și NOȚIUNEA: esența în, plan ontologic, și noțiunea, în plan logic.

Ce este aşadar un adevăr filosofic?

Un adevăr filosofic nu este pur şi simplu un enunţ ce se raportează în mod adecvat la o stare de fapt, independent de cel care vorbeşte sau scrie. E un enunţ prin care o fiinţă umană responsabilă, liberă, asumă un adevăr, şi-l face al său, îl face “adevăr” prin modul cum se angajează faţă de el. Aceasta echivalează cu a spune că pentru Socrate un adevăr numit teoretic este întodeauna în acelaşi timp un adevăr practic, care depinde de cel care-l înţelege – de acţiunea pe care o exercită asupra lui, de ceea ce acesta face din el. Astăzi l-am numi un adevăr existenţial.
Socrate caută înainte de toate să ascută la discipolii săi simţul adevărului. Interlocutorul său trebuie să descopere el însuşi că ceea ce socotea adevărat nu e suficient şi deci nu este încă, propriu-zis, adevărul.

Socrate este primul şi cel mai celebru ”utilizator” al maieuticii sau arta extragerii unui anume conţinut informaţional coerent şi corect, dintr-o minte înzestrată care îl posedă fără a o şti, şi care condusă abil prin întrebări bine formulate, avansează progresiv către scoaterea la suprafaţă a adevărului căutat. Maieutica în semnificaţia ei primară este arta de a face să se nască idei în mintea oamenilor. Plimbîndu-se pe străzile şi prin pieţele Atenei, întîlneşte oameni simpli şi notabilităţi şi sta pur şi simplu de vorbă cu ei, intra în vorbă cu cunoscuţi şi necunoscuţi. Spune despre sine, modest şi ironic în acelaşi timp: ”ştiu că nu ştiu nimic” şi le cere celor cunoscători, oameni politici, oameni virtuoşi, artişti sau oameni de gust, ”spune-mi, prea bunule, ce este politica?”, sau ce este binele moral, sau frumosul, sau arta etc. Se poate spune că în toate dialogurile socratice se foloseşte maieutica pentru a obţine adevărul căutat, din mintea partenerilor de dialog, numai că în mod paradoxal, adevărul nu este descoperit de mintea celui interogat, ci de mintea celui ce întreabă, adică a personajului Socrate sau a altui conducător de dialog.

De regulă, Socrate deschide dialogul, el prezintă tema de discuţie, indică partenerul sau partenerii participanţi şi începe să întrebe. Cel interogat de Socrate răspunde, dar de obicei, răspunsurile nu îi convin celui care întreabă, nu rezistă criticii acestuia, şi situaţia se inversează. Cel care întreabă începe să sugereze răspunsuri şi caută acordul partenerului la răspunsurile pe care le propune. O face cu binevoitoare ironie, dar această armă a dialogurilor socratice nu este lipsită de ascuţime şi tăişul ei poate cu uşurinţă răni mai ales susceptibilitatea notabilităţilor şi dorinţa de autoritate – şi intelectuală, nu numai politică a aristocraţilor conducători (pentru că este o oroare nu numai pentru filosofi să cazi în contradicţie cu tine, să susţii păreri care se bat cap în cap). Cu astfel de convorbiri, Socrate a dezvoltat probabil la mulţi dintre cei mari şi, poate, şi dintre cei mărunţi, ranchiuna.

Dialogul se încheie fie prin găsirea răspunsului potrivit, care satisface pe cel ce caută, fie prin imposibilitatea localizării lui şi amînarea căutării cu altă ocazie. Cu acest magistru sau dascăl prin excelenţă, filosofia coboară din cer pe pământ, pătrunde în spaţiul public, dobândeşte o certă coloratură antropologică şi/sau socială. Consideraţiilor abstracte cu privire la principiul lucrurilor vizibile, substanţă, mişcare, generare şi disoluţie, li se substituie comandamentele etice. Prin ironia sa adesea batjocoritoare, prin ridicarea zeflemelei la rang de crez personal, Socrate avertizează că adevărurile nu sunt absolute, obiective şi impersonale, ci ele sunt strâns conectate cu personalitatea celui ce le enunţă, cu conjunctura istorică în care sunt formulate. Adevărul este dependent de momentul şi de locul în care acesta survine, dar mai ales de personalitatea celui implicat.

SURSE:

Anunțuri

Aprilie 23, 2015 - Posted by | cultura, spirith

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: