equilibrium

The art of life

Extazul samanic

” Samanul este teolog si demonolog, specialist al extazului si vindecator, auxiliar al expeditiilor de vanatoare, protector al comunitatii si al turmelor, psiholog si, in anumite societati, erudit si poet”. (Mircea Eliade)

In timpuri stravechi omul traia intr-o lume magica, prin manifestarea posibilitatilor extrasenzoriale pe care le avea. El percepea corespondentele secrete din Natura si Univers, avea capacitatea de a se dedubla dupa dorinta, cutreierand in zonele considerate astazi oculte. Constiinta sa intuitiva remarcabila, de atunci, il ajuta in clarviziuni, comunicari inafara limbajului verbal etc., avand acces la natura profunda a lucrurilor. Gandirea carteziana, care a luat locul celei initiale, a facut ca omul sa-si piarda adevaratele simturi. Intemnitat intr-o dimensiune finita a existentei, omul de astazi nu se poate lipsi de garantii stiintifice, crezand ca in acestea se gaseste cheia puterii sale mentale. El foloseste un sistem de referinta subiectiv, ales pentru o gandire specifica vietii materiale, sistem care face parte din sistemul de referinta adevarat, insa fiind doar o subdiviziune a acestuia. Astfel, drama omului din prezent este aceea ca nu poate concepe, dincolo de viata curenta, existenta unor Spatii si Lumi diferite, in care totul se desfasoara dupa alte legi. Samanul are privilegiul de a interfera si cu aceasta lume de Dincolo de Vizibil. Datorita puterilor sale, prin magie, poate intra in rezonanta cu Divinitatea, cu lumea spiritelor, dar si cu animalele, ve­getalele, mineralele. Ajutat de puterea gandului, el are capacitatea de a modifica o structura biologica sau astralul. Intelegand un animal, cu care poate comunica, inseamna a se ‘imbraca’, pentru o perioada de timp, cu vibratiile, fluidul, ambianta acestuia, intrand in rezonanta cu frecventele existentei lui. La fel poate proceda cu vegetalele si mineralele. Daca se cunosc esenta lucrurilor si a fiintelor precum si Entitatile care le coordoneaza, se creeaza posibilitatea de a se actiona asupra lor, putand a fi investit chiar cu puterile lor. Samanul face acest lucru in mod normal, dar numai in sco­puri benefice. (Jurnalul)

” Samanii propuneau in principal prin activitatea lor, o experienta mitica prin care doreau sa depaseasca timpul si spatiul, cu alte cuvinte, sa poata aboli timpul si dobandi conditia originara despre care vorbeau miturile comunitatilor din care faceau parte, sau sa impartaseasca natura stramosilor terimorfi. Se urmarea deci, transformarea in animalul-stramos prin extazul ascensional, prin depasirea conditiei profane si intoarcerea la o existenta paradisiaca pierduta la sfarsitul timpului mitic, ajungand ca prin intreg ritualul sedintei, samanul sa restabileasca doar pentru el o situatie care, la inceput, apartinea tuturor. Instrumentul magico-religios -de baza- de care se foloseau samanii din toate zonele in care le-a fost confirmata existenta, era toba samanica, formata dintr-o cutie si o piele de ren, de elan, de cal, sau caine. Acestui instrument decorat cu motive vegetale sau zoomorfe, ii erau atasate fire de metal ori sipci de lemn, care sustineau nenumarate bucatele zornaitoare de metal, clopotei sau figurine care reprezentau spirite, animale etc. Desenele si formele specifice erau diferite la tobele samanilor iakuti, osiaticii de pe Ienisei, la triburile tatare sau pentru laponi, pentru táltos-samanul ungur, sau cel kirchiz. Bataile de toba si agitarea acesteia la inceputul sedintei mistice, aveau rolul sa cheme spiritele si sa le inchida in toba samanului, anterior calatoriei extatice. Mircea Eliade opiniaza ca toba samanului, sau in alte parti, alte obiecte utilizate (bastoane magice, clopotei sub diferite forme), erau toate destinate nu alungarii duhurilor, ci sa creeze un ambient muzical de insotire a dansului ritualic, in toate zonele Asiei meridionale sau septentrionale. Si exemplele pot continua: samanul din Mentawei folosea un costum ceremonial decorat cu pene de pasare si clopotei; samanii nord-americani foloseau costume ornate cu pene de vultur, dar isi atasau si o talanga sau o tamburina, ori pungute cu cristale de stanca, pietre sau alte obiecte magice; Talanga mai era folosita si de samanii din Ceylon, China sau cei din Anzi”.

Dr. Mircea Eliade în “Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului” a scris: “Potrivit tradiţiei siberiene, în vremea veche şamanii şi-au luat dreptul divin şamanic de la spiritele cereşti; apoi au continuat primindu-şi tradiţia de la strămoşi, ceea ce s-a încadrat în concepţia generală privind decăderea şamanilor, concepţie atestată atât în Asia Centrală, cât şi în regiunile arctice: la început, ‘primii şamani’ săvârşeau minuni pe care urmaşii lor au fost incapabili să le mai repete. În Asia Centrală – locul unde s-a cristalizat şamanismul – a fost atestată existenţa unei fiinţe supreme de structură cerească, care corespundea sub aspect morfologic tuturor fiinţelor cereşti din religiile arhaice. Miturile vorbesc despre un timp primordial şi paradisiac în care comunicarea dintre Cer şi Pământ se făcea cu uşurinţă şi era accesibilă tuturor (ambele părţi au fost anterioare ultimei mutaţii genetice Gherga, fiind atestate ca existând de zeci de milenii); însă în urma unei greşeli rituale, legăturile directe au fost rupte (rămânând păstrate doar prin ‘mesageri’). Credinţa într-un zeu ceresc suprem provenea din Asia Centrală şi regiunile arctice, fiind foarte veche; credinţa în ‘fiii zeului’ este tot atât de veche, fiind împărţiţi în buni şi răi, precum şi pe regiuni (o sortare similară era şi pentru oamenii morţi, înmiresmaţi ori puturoşi). În folclorul iakut a rămas că tinere spirite cereşti, copiii Cloştii cu Pui / roiului Pleiadelor, au coborât pe Pământ şi s-au căsătorit cu muritoare. Dispariţia cultului fiinţei supreme cereşti n-a anulat însă simbolismul ascensiunii, fundamental în şamanism şi atestat pretutindeni, în toate contextele istorico-religioase. Înălţarea şamanului era o rămăşiţă a legăturilor concrete dintre Cer şi Pământ (pe scara şamanică jos erau sufletele, pe pământ erau trupurile iar sus erau spiritele, fiind de ştiut că în timp, la fel ca reducerea roţii tripolare tibetane Gakyil în duala Yin-Yang, tripartiţia şamanică a lumii s-a redus la hierogamia Cer-Pământ: tema universală a rămas moartea după suferinţă şi învierea mistică prin intermediul unei suiri la cer sau unei coborâri în infern). (Originea Gherga)

Patrimoniu viu al umanitatii, samanismul este o sursa de cunoastere a omului si a naturii existentei sale. Mircea Eliade afirma ca samanismul este cea mai veche si mai larg raspandita traditie oculta. Aparut cu mult inainte de a se fi conturat institutiile religioase, samanismul a facilitat inca din vremurile ancestrale constientizarea valorii existentei omenesti, ancorata intr-o sacralitate ce avea nevoie sa fie recunoscuta si respectata. Samanul este acel mesager, mediator intre doua taramuri, vizibilul si invizibilul, avand rolul de a stabili o legatura cu sacrul in folosul intregii comunitati din care face parte. Definitoriu pentru calitatile samanului este modul cum comunica nemijlocit cu lumea nevazuta. In extazul samanic, sufletul propriu paraseste corpul fizic si patrunde in lumea de dincolo unde dialogheaza cu spiritele. Restabilind astfel legatura intre sacru si profan, samanul nu numai ca obtine binele semenilor sai, dar le reveleaza acestora stransa legatura care exista intre om si natura. Indemnul samanic era acela al respectului fata de sine, fata de ceilalti si fata de viata in general, deoarece omul nu este decat o particica din intregul cosmos. Samanismul ne arata ca vizibilul nu este decat un strat subtire, un invelis fragil al invizibilului, care isi are temeiul in unitatea tuturor lucrurilor. In Univers, totul se leaga, existentele sunt egale valoric si depind unele de altele intrucat s-au ivit din aceeasi sursa sacra. (Samanismul – Calatorie intre doua lumi de Octavian Simu)

Samanismul este un fenomen mistico-religios caracteristic Siberiei si Asiei Centrale, dar intalnit deopotriva in restul Asiei, in Oceania, cele doua Americi si in randul vechilor populatii indo-europene. In vaste zone ale lumii, samanul este figura centrala a unui univers spiritual straniu, dar cu atat mai fascinant pentru omul modern. Magician si vindecator, mistic, preot si uneori poet, el detine, in urma unei initieri complicate, tehnica faimosului „extaz samanic“. Adresata cititorului cultivat, dar neavand obligatoriu studii de specialitate, samanismul e una dintre cele mai captivante carti ale lui Mircea Eliade. A fost intampinata la aparitie ca prima sinteza asupra samanismului si este considerata si astazi lucrarea de referinta in domeniu. Enorma bibliografie a subiectului a fost folosita de istoricul religiilor pentru a studia fenomenul samanic din cele mai diverse unghiuri: etnologic, sociologic, psihologic. Eliade analizeaza ideologia acestui fenomen, ii discuta procedeele, simbolismul, mitologiile; il incadreaza, in sfarsit, in categoria tehnicilor arhaice de atingere a extazului, relevand elementele prin care „transa samanica“ se apropie de experientele vechii mistici crestine sau de tehnicile spirituale indiene. (Samanismul si Tehnicile Arhaice ale Extazului – Mircea Eliade)

Reclame

decembrie 18, 2013 - Posted by | books, cultura, spirith |

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: