Filozofia Libertatii de Rudolf Steiner

Există două întrebări esenţiale ale vieţii sufleteşti a omului spre care se orientează tot ce vrem să discutăm prin această carte. Prima e dacă există o posibilitate de a considera în aşa fel fiinţa umană, încît această considerare să se dovedească a fi temelie pentru oricare altă considerare care îl întîmpină pe om prin trăire sau ştiinţă, considerare despre care însă omul are senzaţia că nu s-ar putea sprijini pe sine. Prin îndoială şi judecată critică o asemenea considerare ar ajunge în domeniul nesiguranţei. Cealaltă întrebare este următoarea: omul, ca fiinţă dotată cu voinţă, are el voie să-şi atribuie libertatea, sau libertatea e o simplă iluzie, care se naşte în el pentru că nu întrevede firele necesităţii de care depinde şi voinţa lui, ca un fenomen al naturii? Nu o urzeală artificială de gînduri dă naştere la această întrebare. Ea apare cu totul firesc în faţa sufletului aflat într-o anumită dispoziţie. Şi putem simţi că sufletul ar pierde ceva din ceea ce ar trebui să fie, dacă nu s-ar vedea o dată pus, cu cea mai mare seriozitate posibilă, în faţa celor două posibilităţi: libertate sau necesitate a voinţei. În această lucrare vrem să arătăm că trăirile sufleteşti pe care omul trebuie să le aibă prin intermediul celei de a doua întrebări, depind de punctul de vedere pe care poate să-l adopte faţă de prima. Aici facem încercarea de a dovedi că există o concepţie despre fiinţa umană ce poate să ofere un sprijin şi restului cunoaşterii; iar în continuare vrem să arătăm că prin această concepţie dobîndim o deplină justificare a ideii libertăţii voinţei, abia atunci cînd mai întîi descoperim acel domeniu sufletesc în care se poate desfăşura voinţa liberă.

Concepţia despre care e vorba aici, referitor la aceste două întrebări e de aşa natură încît, odată dobîndită, poate să devină o componentă a vieţii vii sufleteşti. Nu dăm aici un răspuns teoretic, pe care, odată însuşit, să-l purtăm cu noi numai ca o convingere păstrată de memorie. Pentru modul de reprezentare care stă la baza acestei cărţi, un asemenea răspuns ar fi doar aparent. Nu vom da un asemenea răspuns încheiat, terminat, ci vom indica un domeniu de trăire a sufletului, unde prin însăşi activitatea interioară sufletească, problema îşi va primi răspunsul într-un mod viu, înnoit, ori de cîte ori omul are nevoie de acest lucru. Cine a găsit o dată domeniul sufletesc unde se dezvoltă aceste întrebări, aceluia, adevărata considerare a acestui domeniu îi dăruieşte tocmai ceea ce îi trebuie pentru aceste două enigme ale vieţii, pentru ca apoi, cu ajutorul celor dobîndite, să străbată în continuare viaţa plină de enigme – în lărgimile şi în adîncurile ei -, străbatere la care îl determină dorinţa şi destinul. Prin aceasta ni se pare că am arătat o cunoaştere care îşi dovedeşte justificarea şi valabilitatea prin viaţa ei proprie şi prin înrudirea acestei vieţi proprii cu întreaga viaţă sufletească a omului.

• “Ah, două suflete-mi sălăşluiesc în piept,
• Ce vor necontenit să se dezbine;
• Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut,
• Cu ghiarele’ncleştate, în lume se împlîntă,
• Iar celălalt vînjos, desprins de lut,
• Spre plaiul ‘nalţilor strămoşi se-avîntă.

(Goethe, Faust I, 1112-1117)

Goethe exprimă cu aceste cuvinte, o trăsătură de caracter adînc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o fiinţă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decît îi dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesităţi; dintre acestea sînt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activităţii noastre. Numeroase sînt darurile care ni s-au împărtăşit, dar şi mai numeroase sînt dorinţele noastre. S-ar părea că sîntem născuţi pentru a fi mereu nemulţumiţi. Setea noastră de cunoaştere nu este decît un caz particular al acestei nemulţumiri. Privim un pom de două ori. O dată îi vedem crengile în repaus, altă dată în mişcare. Nu ne mulţumim cu această observaţie. De ce ni se arată pomul o dată în repaus, altă dată în mişcare? Şi aşa ne punem cele mai felurite întrebări. Fiecare privire pe care o aruncăm în natură trezeşte în noi o sumă de întrebări. Fiecare fenomen care ne întîmpină, ne pune o problemă. Fiecare trăire devine pentru noi o enigmă. Vedem cum iese dintr-un ou un animal asemănător fiinţei materne; ne întrebăm care este motivul acestei asemănări. Observăm că la o fiinţă vie procesele de creştere şi evoluţie prezintă un anumit grad de perfecţiune: căutăm să aflăm cauzele acestui fenomen. Nicăieri nu sîntem mulţumiţi cu ceea ce ne prezintă natura în faţa simţurilor. Căutăm pretutindeni ceea ce se numeşte explicaţia fenomenelor. Ceea ce căutăm în plus, în lucruri, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în ele, scindează întreaga noastră fiinţă în două părţi: devenim conştienţi de antiteza dintre noi şi lume. Ne situăm faţă de lume ca o fiinţă independentă. Universul ne apare în antiteza: eu şi lumea.

comanda cartea: Univers Enciclopedic